marți, 17 martie 2015

Ce nu știați despre vaccinul antipolio


Poliomielita – numită și paralizie infantilă – este o boală infecto-contagioasă care afectează sistemul nervos central și poate provoca paralizii. Afectează mai ales copiii cu vârsta sub 5 ani. 
În România, poliomielita a fost eradicată complet în 1996. Ultimele 8 cazuri s-au înregistrat în 1995, toate fiind provocate chiar de vaccinul cu virus polio viu (VPO) administrat oral. Dar, deși nu s-a mai înregistrat niciun caz de atunci, în anul 2009 s-a trecut la vaccinarea copiilor cu vaccinul polio injectabil (VPI) și el cu foarte multe probleme și efecte adverse severe. Așa se face că în prezent, fiecare nou născut de la noi este vaccinat antipolio de nu mai puțin de 5 ori – la 2, 4, 6, 12 luni și la 9 ani. Și aceasta, în condițiile în care o statistică oficială din 2001 din SUA arată că incidența poliomielitei postvaccinale este de 10 ori mai mare decât cea a poliomielitei cu virus sălbatic, iar numeroase studii relevă, fără niciun dubiu, că vaccinul însuși este cel care cauzează în prezent cele mai multe cazuri de poliomielită la copii. Așadar, continuarea vaccinării forțate a copiilor cu acest vaccin este o practică medicală irațională, ca să nu spunem criminală, iar cel mai eficient mod prin care vă puteți proteja copilul de poliomielită este să vă asigurați că nu va fi vaccinat! Și dacă tot nu sunteți convinși, informați-vă în prealabil din studii independente și oneste, ca cele prezentate în capitolul de mai jos al cărții Virus-maniade Claus Köhnelin şi Torsten Engrlbrech

      POLIOMIELITA – PESTICIDE ŞI METALE GRELE
 Practic, toate epidemiile care bântuiau ţările dezvoltate înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au dispărut începând cu 1945. Singura excepţie a fost, pentru încă un timp, poliomielita, despre care şi azi se mai spune că este o boală infecţioasă. În anii ’50 însă, această boală a început să bată în retragere, cazurile de polio diminuând drastic. Desigur, ca întotdeauna, instituţiile care se ocupau cu sănătate la nivel naţional şi-au revendicat meritul, spunând că acest fapt se datorează campaniilor de vaccinări şi şi-au mai dat singuri o decoraţie. Statisticile însă ne arată că poliomielita era deja în cădere liberă înainte de introducerea vaccinării. În acelaşi timp, există o serie de indicii că poliomielita nu este provocată de o infecţie virală, ci chiar de vaccin! Într-adevăr, la începutul sec. XX s-a observat că paraliziile tipice pentru polio apăreau frecvent la acea parte a corpului unde fusese făcută injecţia. De asemenea, cazurile de polio au crescut brusc în anii ‘40, perioadă în care au fost introduse vaccinurile contra difteriei şi tusei convulsive, aşa cum se afirmă într-un articol din revista medicală britanică The Lancet.

Polio, ca de altfel majoritatea bolilor, este condiţionată de anumiţi factori. Toxinele industriale şi cele folosite în agricultură par a fi principalii factori favorizanţi. Se ştie că această boală a început să apară în secolul al XIX-lea, odată cu industrializarea, iar în prima jumătate a secolului XX era întâlnită exclusiv în ţările industrializate, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare nu şi-a făcut deloc simţită prezenţa. De ce oare, atâta timp cât acolo condiţiile de trai erau, şi mai sunt încă şi azi, mult mai proaste?

Metalele toxice grele, cum ar fi plumbul, arseniul sau mercurul, sunt suspectate a fi cauza bolii.  Prima concentrare de cazuri de poliomielită este menţionată în 1887 în Suedia, la 13 ani după descoperirea DDT-ului (otravă care atacă sistemul nervos) şi la 14 ani după inventarea şi utilizarea primelor maşini de stropire mecanică a plantelor, care folosea un amestec de apă, kerosen, săpun şi arseniu. Cu 10 ani mai devreme, în 1878, neuropatologul Alfred Vulpian constatase în experimentele sale pe câini că aceştia prezentau în cazul unei otrăviri cu plumb exact aceleaşi simptome ca cele ale poliomielitei la oameni. Savantul rus Popov arătase și el, în 1883, că în cazul intoxicării cu arseniu apar aceleaşi paralizii. Aceste studii ar fi trebuit să pună pe gânduri atunci când pesticidul „verde de Paris” a fost introdus, în 1870, în agricultură, ca mijloc de combatere a dăunătorilor, ca de exemplu larva de molie.

Și totuşi, în loc ca verdele de Paris să fie interzis, în 1892 a fost înlocuit în Massachusetts cu un nou pesticid, şi mai otrăvitor, denumit arseniat de plumb” se poate citi în 2004 în revista britanică The Ecologist. Catastrofa nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Doi ani mai târziu au apărut în Massachusetts primele cazuri documentate de poliomielită. Dr. Charles Caverly, care cerceta aceste cazuri, a concluzionat că boala era provocată de o substanţă toxică şi nu de un virus: „Cu o mare probabilitate, nu e vorba în aceste cazuri de o maladie infecţioasă, contagioasă”. Totuşi, arseniatul de plumb a devenit în scurt timp pesticidul numărul unu în livezile de fructe din întreaga lume. Şi n-a fost singura substanţă toxică folosită în agricultură la acea vreme. În 1907, de pildă, a fost introdus în Massachusetts arseniatul de calciu pe culturile de bumbac, precum şi în fabricile din industria bumbacului. Câteva luni mai târziu, 69 de copii sănătoşi s-au îmbolnăvit brusc de poliomielită. Toţi locuiau în avalul unui râu care trecea printr-un mare câmp cultivat cu bumbac. În grădinile lor fusese folosit arseniat de calciu la stropirea copacilor. Dar vânătorii de microbi nu voiau să ştie nimic din toate astea, continuând căutarea virusului vinovat.

Un fel de „piatră de hotar” pentru teoria virală a poliomielitei a fost pusă în 1908 de către doi cercetători austrieci, Karl Landsteiner şi Erwin Popper, prin experimente care au fost calificate drept „hotărâtoare” în bătălia contra poliomielitei. În acel an apăruse o nouă epidemie de polio, existând din nou dovezi clare că pesticidele sunt implicate în poveste. În loc să urmeze aceste indicii, Landsteiner şi Popper au recoltat o bucată de măduvă de la un copil paralizat, au tocat-o mărunt, au dizolvat-o în apă (sună a reţetă dintr-o cartea de bucate) şi au injectat două ceşti pline din chestia asta în burta a două maimuţe. Una dintre maimuţe a murit, iar celeilalte i-au paralizat picioarele. Aici sunt mai multe probleme: în primul rând, „supa” asta nici măcar nu era infectată! Apoi, la maimuţele şi animalele inferioare (iepurii sau cobaii) cărora li s-a dat să bea sau le-a fost injectată chestia asta, nu apărea niciunul din simptomele poliomielitei. De murit, mureau, sau paralizau, dar nu prezentau simptomele specifice poliomielitei!

Cercetătorii Simon Flexner şi Paul Lewis s-au prins şi ei de şmecherie şi au început experimente cu o mixtură similară, pe care au injectat-o direct în creierul unor maimuţe. Apoi au recoltat material de la acestea şi au pus de o nouă „supă”, pe care au injectat-o din nou unei maimuţe. Aceasta s-a îmbolnăvit. În 1911, Flexner susţinea într-o conferinţă de presă că a descoperit modalitatea de protecţie contra poliomielitei şi că în curând va apărea și remediul. Dar aceste experimente nu puteau aduce dovada unei contagiozităţi a bolii. Supa gătită de cercetătorii noştri bucătari nu poate fi definită ca „virus izolat şi curăţat”, iar microscopul electronic avea să fie descoperit abia 20 de ani mai târziu (1931). Pe deasupra, ingredientele supei nu au fost niciodată făcute publice de către Flexner şi Lewis.

Nici măcar în 1948 nu se cunoștea calea de pătrundere în organism a „virusului poliomielitei”, aşa cum constata expertul John Paul de la Universitatea Yale la un congres internaţional pe tema poliomielitei, care a avut loc la New York. Se poate foarte bine presupune că injectarea de ţesuturi străine (fără să aparțină neapărat unui subiect bolnav) în creierul animalelor poate declanşa tot felul de simptome, printre care şi unele similare poliomielitei (paralizie). Şi dacă ne mai gândim şi la cantitatea injectată (ceşti întregi!), nu-i de mirare că săracele animale s-au îmbolnăvit grav. De fapt, nu au fost făcute și experiențe de control, respectiv injectarea într-un grup martor de maimuţe a aceleiaşi „supe”, obţinută cu material recoltat de la persoane sănătoase. Nu s-au făcut nici experiențe cu injectare de metale grele direct în creier, pentru a se vedea ce efecte produc ele. Toate acestea fac ca experimentele respective să fie lipsite de valoare.

Deşi experimentele şi dovezile obiective arătau că în cazul poliomielitei nu se pune problema unei infecţii virale, decenii de-a rândul, toate încercările de soluţionare a problemei poliomielitei plecau de la ideea unei afecţiuni virale. Nebunia virală a dus până într-acolo, încât în creierul sărmanelor maimuţe au fost injectate bucăţi de creier străin, fecale, ba chiar şi muşte, iar în pădurile din India a început capturarea în masă a maimuţelor şi trimiterea lor în Europa, cu singurul scop nebunesc de a le provoca paralizii. De unde bani pentru aceste animale şi experimente? Desigur, de la concernele farmaceutice, care stăteau pe aproape, sperând la câştiguri grase.

Până la sfârşitul anilor ’30, cercetătorii au raportat o serie de izolări ale presupusului virus. Numai că maimuţele refuzau cu încăpăţânare să se îmbolnăvească, atâta timp cât „supa” le era administrată oral. Singura cale de a le îmbolnăvi se obţinea prin procedeul tehnic „două ceşti de supă în creier”. Mă întreb, care fiinţă vie, animal sau om, pompându-i-se două ceşti de te miri ce în creier, nu s-ar îmbolnăvi? Tot acest circ macabru a durat cam trei decenii, până în 1941, când experţii revistei Achives of Pediatrics au relatat că „niciun animal nu se molipsea de la altul, indiferent cât de apropiaţi erau”. Pe scurt spus: dacă nu este vorba de o boală infecţioasă (căci nu se ia), nu poate fi făcut răspunzător un virus pentru această afecţiune, iar căutarea unui vaccin nu are nicio logică.  Interesant este aici de menţionat faptul că exact la fel stau lucrurile cu hepatita C, a cărei cale de transmisie nu este în fapt cunoscută, ci doar speculată că ar fi prin sânge.

Credeţi însă că vânătorii noştri s-au dat bătuţi? Nici vorbă! Ideile fixe sunt foarte greu de scos din cap, astfel că, prin anii ’50, cercetătorul Jonas Silk a lansat vestea cum că ar fi descoperit totuşi virusul polio. Deşi Silk nu putea aduce dovezi în sprijinul afirmaţiei sale, totuşi el considera că se poate obţine un vaccin antipolio. Din cauza „credinţei” sale în virusuri, şi-au pierdut viaţa 17.000 de maimuţe. Dar nu este pentru prima oară în istoria omenirii când, în numele unei credinţe, sunt sacrificate mii de vieţi, chiar dacă în acest caz, de maimuţe. Un an mai târziu, criticii lui Silk (printre care bacteriologul Claus Jungeblut în Journal of Pediatrics din 1952) îi reproşau acestuia că ceea ce el considera a fi un virus nu era altceva decât un produs artificial de laborator. Şi astfel, problema a rămas nerezolvată până în zilele noastre, deoarece nu s-a putut găsi niciun virus.

Dar nu și pentru Silk, care în 12 aprilie 1955 şi-a „lansat” vaccinul cu surle şi trâmbițe, fiind decorat de însuşi preşedintele Eisenhower. Clopotele bisericilor au bătut în toată America iar ziarele au scos ediţii speciale, pline cu urale şi ovaţii, care au durat... 13 zile. Căci atât a durat până să apară primele cazuri de paralizie la copii sănătoşi, vaccinaţi cu minunea lui Silk. În doar 2 săptămâni, au apărut 200 de cazuri de poliomielită la copii care, sănătoşi fiind, fuseseră vaccinaţi antipolio! Iar în 6 mai 1955, News Chronicle îl cita pe Carl Eklund, autoritatea supremă a guvernului american în materie de virusuri, cu cuvintele: „În ţară numai copiii vaccinaţi sunt loviţi de poliomielită, chiar şi în regiuni în care de peste 75 de ani nu se mai semnalase niciun caz”. În 9 din 10 cazuri, paralizia apăruse la braţul în care fusese făcut vaccinul. Panica a cuprins şi Casa Albă, iar în 8 mai 1955 guvernul american a oprit producerea lui. La scurt timp după aceea, au mai fost raportate 2000 de cazuri de paralizie în Boston, unde mii de copii fuseseră vaccinaţi. În vaccinatul New York, numărul cazurilor s-a dublat, în timp ce în Rhode Island şi Wisconsin a crescut de 5 ori. O singură privire aruncată asupra statisticilor ar fi fost de-ajuns pentru a recunoaşte că vaccinul lui Silk nu-şi avea rostul: „Până în 1953, cazurile de polio se reduseseră drastic de la sine, în SUA cu 47%, iar în Anglia cu 55%” relatează jurnalistul Neil Z. Miller.

Doar cu câţiva ani înainte se declanşase în Filipine prima epidemie de poliomielită într-o ţară tropicală, simultan cu introducerea insecticidului DDT. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, trupele americane au împrăştiat asupra insulei cantităţi uriaşe de DDT, cu scopul de a distruge muştele. Doi ani mai târziu, Journal of the American Medical Association relata că numărul cazurilor de polio din rândul soldaţilor americani crescuse atât de mult, încât doar numărul morţilor de pe câmpul de luptă îl mai întrecea. Şi asta, în timp ce populaţia din zonele învecinate cazărmilor militare americane nu avea nicio problemă cu poliomielita!

Generaţiile tinere din ţările industrializate nu cunosc DDT-ul. Este vorba despre o substanţă foarte toxică, dichlodiphenyltrichlorethan, sintetizată pentru prima oară în 1874 de chimistul austriac Othmar Zeidler. Calitatea de distrugător al insectelor a fost definitiv relevată de elveţianul Paul Hermann Müller în 1939, care a primit Premiul Nobel pentru această descoperire în 1948. Drept urmare, DDT-ul a fost introdus masiv în agricultură, precum şi în deparazitarea de păduchi, deși oamenii de ştiinţă arătaseră de mult că această substanţă este o otravă foarte puternică pentru sistemul nervos și extrem de periculoasă pentru toate fiinţele vii, nu numai pentru insecte.

O problemă în plus în cazul DDT-ului este aceea că liber, în natură, se descompune foarte încet, în 10-20 de ani! Prin intermediul alimentelor, pătrunde în ţesuturile grase ale corpului. Abia după 30 de ani DDT-ul a fost îndepărtat din SUA şi din ţările din emisfera nordică. Astăzi folosirea lui este interzisă în majoritatea ţărilor. DDT face parte dintre cele 12 substanţe organice otrăvitoare care au fost interzise pe plan mondial prin Convenţia de la Stockholm din 22 mai 2001.

Pe lângă DDT, în SUA a mai fost folosit şi mult mai otrăvitorul DDE. Despre ambele toxine se ştia deja că atacă sistemul nervos şi creierul. Totuşi, erau recomandate femeilor casnice sub formă de spray-uri în gospodărie și chiar împotriva poliomielitei. Până şi tapetele din camerele copiilor, înainte de a fi lipite pe perete, erau impregnate cu DDT! Interesant este însă faptul că, deşi în SUA folosirea acestor substanţe a pierdut rapid teren, producerea lor a crescut, SUA devenind cel mai mare exportator de astfel de substanţe pentru ţările lumii a treia, contra malariei şi în agricultură. „Dacă nu-i mai putem otrăvi pe ai noştri, hai să-i otrăvim pe ai lor”.

În 1962, Rachel Carson (biolog) şi-a publicat cartea Silent Spring (Primăvara tăcută), în care prezenta efectele fatale ale DDT-ului asupra plantelor, insectelor, dar mai ales păsărilor. Ea prevedea o primăvară fără cântecul păsărilor, deci tăcută. Cartea a reuşit să atragă atenţia opiniei publice, dar şi reacţia isterică a 800 de proprietari de firme din industria chimică, care prognozau la rândul lor foamete şi catastrofe sociale, dacă pesticidele nu vor mai fi folosite. „Scopul evident era acela de a crea panică în rândul agricultorilor, aruncându-i în braţele industriei chimice” aşa cum corect observa Peter Daniel, expert în istoria pesticidelor, în cartea sa, Toxic Drift, apărută în 2005. Cu toate acestea, cartea a determinat o schimbare de opinie, ceea ce a contribuit la interzicerea în cele din urmă a DDT-ului. Asta n-a însemnat însă că industria chimică s-a resemnat. Astfel, pesticidele din generaţia veche au fost înlocuite cu altele noi, la fel de toxice, cum ar fi de exemplu fosfaţii.
                  https://www.youtube.com/watch?v=qEEuzCiRFfY#t=240  

    Pe aceeași temă, citiți și articolele:

Cristina Georgescu - Vaccinarea antipolio - «grija» autorităților de a infecta cu un virus cancerigen zeci de milioane de americani : http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7759  

 Felicia Popescu - Polio? O nouă „pandemie” inventată de Organizația Mondială a Sănătății pentru a vinde vaccinuri de care nu are nimeni nevoie : http://piersicuta.blogspot.de/2014/05/polio-o-noua-pandemie-inventata-de-oms.html  

  Drum drept spre Lumină !

Un comentariu:

Va rog comentariile sa se refere la subiectul articolului si fara cuvinte vulgare. Criticile sunt admise dar sa fie creative si spre schimbare pozitiva. Comentariile carcotasilor si postacilor platiti vor fi sterse. Acest blog nu este retea de socializare.